Cetățeni de onoare pentru vizibilitate online
Consiliul Județean i-a acordat lui Mircea Popa titlul de Cetățean de Onoare al județului pentru „promovarea imaginii regiunii și a României în mediul online și în cinematografie”. Autoritățile din orașul său natal au acordat titluri echivalente lui și prietenului său regizor, ca Cetățeni de Onoare ai orașului Beclean, pentru „contribuția importantă în promovarea orașului la nivel național și internațional”.
Asemenea ceremonii au devenit un reflex al administrațiilor locale. În primării de provincie, pereții se umplu de diplome de Cetățean de Onoare, în timp ce orașul își pierde tinerii și perspectivele economice. O strângere de mână și o fotografie în ziarul local ajung să țină locul unei strategii.
Un schimb de avantaje
Privit din exterior, momentul seamănă cu un banal schimb de avantaje: administrația câștigă vizibilitate prin asocierea cu un creator popular, iar acesta primește recunoaștere instituțională. Însă popularitatea nu are legătură cu virtuțile civice și nu poate funcționa ca argument de autoritate morală. A umple o sală nu te transformă automat într-un binefăcător comunitar.
Rămâne legitimă întrebarea ce anume recompensăm prin astfel de distincții: o realizare artistică excepțională, o contribuție demonstrabilă la viața comunității sau simplul fapt că unul dintre ai noștri a adunat milioane de vizualizări? Spectatorul nu trebuie subevaluat și nici certat pentru alegerile sale. Oamenii pot rezona cu un umor inteligent sau cu o satiră autentică, însă pentru asta ar trebui să li se ofere și altceva decât aceeași rețetă ambalată anual pe alt afiș.
O formulă industrială
Lansarea într-un ritm aproape anual a producțiilor Mirciulică (2022), Nuntă pe bani (2023), Moartea în vacanță (2024), Vecina (2025) și Băiat de milioane (2026) sugerează consolidarea unei formule industriale: un film pe an, un public deja format, o nouă campanie de promovare. Ritmul producției n-ar fi, în sine, o problemă, însă dacă te limitezi la repetarea aceleiași rețete comerciale, nu faci evoluție creativă, ci doar bifezi o nouă livrare.
Problema acestor producții nu e că folosesc un umor popular, ci că rămân captive în practica internauților: o situație ușor de recunoscut, o replică previzibilă, o reacție exagerată, apoi următoarea scenetă. Formula poate funcționa într-un clip de câteva minute, dar un lungmetraj are nevoie de construcție, de ritm interior, de personaje în evoluție și conflicte care să susțină povestea dincolo de poanta punctuală.
Naturalețe și valoare cinematografică
Lucrurile s-au schimbat în bine odată cu apariția bunicii din Chinteni. Acolo exista ceva ce nicio fabrică de vlogging nu putea produce: naturalețe, un umor care nu avea nevoie să se justifice, pentru că venea din ritm, limbaj, expresie și din autenticitatea personajului. Numai că naturalețea unui om în fața camerei nu se transformă automat în valoare cinematografică. Odată mutat pe marele ecran, farmecul bătrânei a fost absorbit de aceeași rețetă standardizată.
Nu e nimic condamnabil în a produce divertisment accesibil. Dar e o prăpastie între a face un film popular și a reduce cinematografia la un produs standardizat, fabricat pentru o nișă de piață. Consumul nu înseamnă validare estetică. Faptul că milioane de oameni urmăresc ceva arată doar că reclama insistentă a funcționat.
Ce rămâne după aplauze
Comunitatea merge la avanpremieră, cumpără popcorn și nacho, aplaudă și pleacă acasă cu satisfacția că a susținut producătorul autohton. Excelent. Să umple sălile, să vândă bilete și să curgă profitul. Dar a doua zi dimineață, orașul e la fel de mort, tinerii vor continua să plece, iar administrația își va relua activitatea obișnuită, probabil pregătind următoarea ceremonie de onorare.
Nu susțin că un cineast trebuie să asfalteze străzi sau să construiască spitale pentru a merita aprecierea comunității. Susțin doar că o comunitate ar trebui să știe ce anume premiază și de ce, iar atunci când acordă o distincție publică, să poată explica meritul fără să se refugieze exclusiv în numărul de vizualizări ori în încasările de la casa de bilete. Am ajuns să confundăm atât de des popularitatea cu excelența, încât orice observație acidă e privită ca o jignire adusă publicului. Iar gusturile, chiar dacă nu se discută, cu siguranță se cultivă.
